Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu

Un articol excelent!! Va invit sa-l cititi aici. Multumesc Tudor!

Citeva citate:

Între timp, dintre toate instituțiile obligatorii, au mai rămas doar două: pușcăria pentru adulți și școala pentru copii. Vedem, chiar în aceste zile, cu câtă dificultate ajung infractorii la pușcărie: procese îndelungate, procurori, avocați, tribunale peste tribunale, judecători, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul că s-au născut și au ajuns la o anumită vîrstă, din ce în ce mai fragedă, la șapte, șase, cinci și, odată cu grădinița, la trei ani, și din ce în ce, pe o perioadă de obligativitate mai lungă, patru, șapte, zece, douăsprezece clase obligatorii.

Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora.

Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?

În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei. Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani, ș.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucrează la Știri să fie de 35 de ani, apoi jurnaliștii fiecărei emisiuni să fie aleși pe criteriul vârstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i așa? și ați ieși în stradă să protestați împotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul să aleagă și nici să protesteze, iar adulților li se pare normal, nu absurd.

Cercetările psihologice asupra învățării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, șoareci, câini, pisici, porumbei, maimuțe, etc. și au fost transferate la modul cum învață copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduși copiii într-un mediu artificial-școala- separat atât de societate cât și de natură, nu poți obține, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca și cum ai așeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mișcările și zbaterea și ai crede că știi totul despre fluturi!

Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească: sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste tronează nota… Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te duci la un străin să ți-l evalueze?

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale.

Un articol de aur!

.

Anunțuri

15 gânduri despre „Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu

  1. Atunci când discutăm despre educație trebuie să știm ce anume vrem prin educație. Ceea ce vrem de la educație este cu adevărat o problemă delicată în special pentru întreg sistemul social. În cazul când identificăm educația doar cu o formare a competitivității, în acest caz ar trebui să avem niște mecanisme de evaluare a competitivității, iar școala obligatorie s-ar putea justifica numai în măsură și niște evaluări a copiilor. La fel cum în pușcărie se intră dacă nu sunt îndeplinite niște minime criterii comportamentale impuse de întreaga societate prin legi, tot așa și școala obligatorie s-ar putea justifica numai în cazul în care nu sunt îndeplinite niște minime criterii de educație.

    Numai că sistemul de educație și sistemul social sunt depășite. Foarte mare parte din munca unui profesor ar putea fi făcută de un calculator conectat la un proiector. Cea mai mare parte din munca administrativă și productivă se poate automatiza chiar în totalitate. Poți sta cu un laptop pe veceu și de acolo să controlezi utilajele dintr-o fabrică aflată la zeci de mii de kilometrii depărtare. Doar poți proiecta o piesă, o tehnologie, un utilaj sau o clădire pe un laptop stând pe veceu, iar printr-o singură apăsare de buton poți da comandă ca roboții aflați la zeci de kilometrii depărtare să execute comanda cu întreg setul de instrucțiuni al proiectului în mod automat. Vrei să plantezi niște păduri, să construiești niște clădiri, canalizări, etc, poți comanda asta stând pe veceu cu un laptop în brațe, iar roboții să execute automat la zeci de mii de kilometrii depărtare.

    Numai că noi avem o mentalitate caracteristică animalelor sălbatice. Pentru noi există doar vizuina noastră personală unde vrem să fie așa cum ne place și orice este în afara vizuinei noastre socotim ca fiind un teritoriu de vânătoare. Câtă vreme găsim de vânat în afara vizuinei noastre, considerăm că societatea merge bine și altceva nu ne mai interesează. Nu ne interesează nici de ce putem găsi acum de vânat în afara vizuinei și nici cât timp mai putem găsi de vânat. Iar dacă se întâmplă să nu mai găsim de vânat, atunci explicația constă din „vinovați”. Credem că înlocuind niște oameni cu alți oameni care să facă același lucru, se rezolvă problema.

    • Trebuie nu numai sa stim ce vrem prin educatie, dar si cine are autoritatea ca s-o directioneze. Un guvern? ONU? Asa cum spune autorul articolului in comentarii, nu se pot aduce rezolvari pina nu intelegem care este problema si pina cind nu sintem gata sa acceptam schimbarea. In acest moment, Romania nu este gata ca sa accepte rezolvarea.

  2. „Mi-am amintit această întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?
    Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă leneveşte are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.
    L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată tututror. Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?”
    (acest pasaj defineste foarte bine socialismul si dorinta unui sistem etatist)

    • Autorul continua ideea si spune ca acelasi socialism/etatism se vede si in faptul ca oamenii asteapta ca sa li se plateasca concediul de maternitate, alocatia, ajutor de inmormintare, etc.

      Am mai spus-o, oamenii se plind de politicienii alesi fara sa realizeze ca ei sint alesi de cetatenii tarii. Daca s-ar ridica cineva sa candideze si sa propuna taierea programelor sociale crezi ca ar fi ales? Nu, pentru ca oamenii nu stiu rolul guvernului si aleg in functie de care promite ca fura mai mult si le da lor. Apoi ei isi critica politicienii pentru faptul ca fura. Pai nu asa au promis? De ce sint surprinsi ca-si tin cuvintul?

  3. Pingback: Nimeni nu s-a născut adult. Despre învăţământul obligatoriu (de Marcel Căpraru) | trăiește-ți viața altFEL

  4. Personal, consider educaţia la domicilui un fel de învăţământ (multi)individual, care (contrar învăţământului public şi privat) se adaptează la cerinţele elevilor, nu invers (elevul la cerinţele sistemului), adică un fel de haină croită pe măsura fiecăruia.
    Am înţeles mai greu diferenţa şi ce presupune (iniţial, nu înţelegeam cum ar putea fi părinţii uomo universale). Abia apoi am înţeles că există materiale de predare audo-vizuale, o curiculă specială, posibilitatea de a emite diplome, de a împărţi meditaţii (între părinţi, gratuit, şi chiar de a creea, până la urmă, prin angajarea de către un grup de părinţi a mai mulţi profesori, a unui fel de “şcoală la domiciliu”, cu program fix şi reguli de funcţionare, dar maleabilitate în sistem.
    Pregătesc un text despre educaţie pe care îl voi publica în această săptămână pe blogul meu (destul de tulburător, referindu-se la sistemul de învăţământ românesc public). De asemenea, adun argumente pentru scrierea unui fel de manifest. Vă voi trimite un e-mail până săptămâna viitoare. Păstrăm legătura. Vă mulţumesc.

    • Succes in research! Este foarte important ca oamenii sa fie educati despre posibilitatile existente. Sistemul nostru educational ne-a degradat gindirea si abilitatea de a intelege ca exista multe cai catre succes. Se pare ca scopul scolii este ca sa-l pregateasca pentru un viitor loc de munca. Trist.

  5. Personal, consider educaţia la domicilui un fel de învăţământ (multi)individual, care (contrar învăţământului public şi privat) se adaptează la cerinţele elevilor, nu invers (elevul la cerinţele sistemului), adică un fel de haină croită pe măsura fiecăruia.
    Am înţeles mai greu diferenţa şi ce presupune (iniţial, nu înţelegeam cum ar putea fi părinţii uomo universale). Abia apoi am înţeles că există materiale de predare audo-vizuale, o curiculă specială, posibilitatea de a emite diplome, de a împărţi meditaţii (între părinţi, gratuit, şi chiar de a creea, până la urmă, prin angajarea de către un grup de părinţi a mai mulţi profesori, a unui fel de “şcoală la domiciliu”, cu program fix şi reguli de funcţionare, dar maleabilitate în sistem.
    Pregătesc un text despre educaţie pe care îl voi publica în această săptămână pe blogul meu (destul de tulburător, referindu-se la sistemul de învăţământ românesc public). De asemenea, adun argumente pentru scrierea unui fel de manifest. Vă voi trimite un e-mail până săptămâna viitoare. Păstrăm legătura. Vă mulţumesc.
    (cred ca am lasat un comentariu duplicat)

    • Da, in sensul articolului, care vor sa fie docili si care isi cauta stapinul urmator care sa le dea de mincare. Comunismul a ucis nu numai averile si lucrurile materiale, dar si vointa oamenilor de a-si asuma responsabilitatile.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s