Diplomele nu dovedesc neaparat educatia

Asta este cel putin parerea a citorva mame pe Facebook. Cea care a scris postul original are diploma in farmacie, ceea ce nu este chiar asa de usor de primit. Totusi, isi da seama ca educatia primita paleste in comparatie cu ce invata in timp ce isi educa copiii acasa. Nu este singura. Citeva mame sint de acord cu ea si recunosc acelasi lucru.

Exista oameni care cred ca educatia este posibila numai daca este oferita de stat, cu profesori aprobati de stat, care au o diploma acreditata de stat, urmarind o programa aprobata de stat.

hs1

hs2

hs3

Voi ce parere aveti?

6 gânduri despre „Diplomele nu dovedesc neaparat educatia

  1. Foarte adevarat. Chiar azi am avut o discutie pe tema asta cu cineva. E greu sa explici unora ca educatia nu se face numai de catre stat. Si eu recunosc cu mina pe inima ca am invatat multe de cind fac HS.

    • Joi am avut si eu o discuție si m-a facut cineva ca sint „o maimuța cu fitze si muci in cap” pentru ca am spus ca homeschoolingul este o varianta valida si recunoscuta si de Harvard, Yale, etc. Nu m-a crezut. E greu de inteles ca educatia se poate face si fara implicarea statului.

      • persoana respectiva nu are cum sa inteleaga asemenea concept, din moment ce ii lipseste educatia. La felul cum a vorbit , ma indoiesc ca are cei 7 ani de acasa macar, d-apai cei 12 ani de scoala.

  2. PAUZA
    sarbatoare

    citat
    sursa
    https://danutm.wordpress.com/2016/05/29/ioan-t-morar-sarbatoarea-corturilor-primele-impresii/

    Am parcurs cam un sfert din cartea lui Ioan T. Morar (care poate fi comandată aici) și anticipez că baptiștii, penticostalii și adventiștii români („pocăiții”) au motive să citească această carte, dar și să-i mulțumească autorului pentru că îi aduce în prim-planul cultural într-o lumină binevoitoare.

    Personajul-narator din perspectiva căruia este relatată povestea vorbește ca un adevărat insider, iar meritul îi aparține, evident, autorului. Nu doar că surprinde elemente de atmosferă din anii comunismului din bisericile (neo)protestante, dar cunoaște jargonul, cunoaște dedesubturi, știe care sunt rânduielile, știe care sunt diferențele de interpretare dintre baptiști și penticostali, poate urmări un traseu teologic al personajelor – chiar dacă nu neapărat foarte detaliat.

    Una peste alta, Cornel(ius) este o voce credibilă, calificată. Deși nu cunosc detaliile vieții duble de informator, ceea ce am aflat din lecturi accidentale, din mărturii ale unor oameni care au fost turnați sau din legende despre acele vremuri, iarăși îl fac pe Cornel o voce autorizată. El este turnătorul ajuns la vârsta confesiunilor, „vânzătorul” recrutat dintre membri.

    Dacă ar fi să compar cu atmosfera din Cum să uiți o femeie, a lui Dan Lungu, aș zice că, cel puțin până în acest punct, Sărbătoarea Corturilor dă impresia de relatare a unui inițiat, pe când perspectiva personajului creat de Dan Lungu este una exterioară, curioasă, descriptivă. Ioan T. Morar propune, de fapt, un personaj introspectiv, care pendulează între narațiune și examinare de sine, dar pe un fundal puternic marcat de limbajul, clișeele, mărcile identitare, obiceiurile și excentricitățile comunităților baptiste, penticostale sau adventiste.

    Cred că mulți „pocăiți” de vârsta a 2-a și a 3-a se vor regăsi în scene și situații din carte (mai ales cei din vestul țării, fiindcă prima parte a acțiunii se petrece în Arad). De pildă, fanfariștii care cântau și în biserică, și la „defilarea” de partid, mai ales în fanfara CFR-ului (în a armatei era mai greu de pătruns pe atunci). Sau legalismul dur al bătrânilor penticostali – care se rădeau în cap și nu purtau cravată.

    Și anumite nume reale care apar în carte s-ar putea să stârnească interes: V.V. Moisescu, de pildă, „piramidolog”, antropozof (teozof?) și savant, dar și lider al mișcării „Eclesia Creștină” și credincios persecutat pentru credință (evocat de pastorul D. Brânzei aici). Există și personaje cu nume schimbate, dar suficient de transparente pentru a fi recunoscute de către veterani.

    Dacă autorul își păstrează tonul și în restul scrierii, cred că acest roman poate deveni o carte de vizită care să-i introducă pe cei care se sperie când aud de „pocăiți” într-o lume la fel de umană, de vulnerabilă, populată cu oameni devodați credinței, dar și cu oportuniști, cu lideri autoritari sau cu șarlatani. O lume însă în care se vorbește mult despre Dumnezeu, se studiază Biblia, se cântă, se caută răspunsuri la frământări.

    Autorul urmărește destinul unui grup de tineri care pornesc dintr-o biserică baptistă din Arad și trec la penticostali, apoi la adventiști, după care la iudaism. Pe lângă că are în spate un eveniment real, acest traseu îi permite să descrie rând pe rând fiecare confesiune pe care tinerii o îmbrățișează pentru o vreme, ca apoi s-o părăsească.

    E foarte posibil ca unii să se simtă nițel stânjeniți că bisericile nu apar într-o lumină impecabilă, triumfalistă, dar asta face ca perspectiva autorului să fie cu atât mai autentică. Recomand cartea oricui vrea să interacționeze prin lectură cu lumea „pocăiților” cu rezerva că, deși descrierea surprinde bine multe trăsături definitorii, ea nu poate înlocui o confruntare directă. Dar merită citită și de către cei din interior, care au ocazia să se privească într-un ciob de oglindă.

    M-a surprins plăcut la lansare prezentarea lui Mircea Mihăieș, care, prieten din adolescență cu autorul, vorbea foarte firesc – și fără spaime sau încruntări, fără nevoia de anatemizare a „sectanțior – despre „pocăiți”.

    Notă: La scurtă vreme după ce am început să scriu pe blog, căutând să văd de unde îmi vin vizitatori, am constatat intrigat (deși recunosc că am fost și puțin măgulit) că Ioan T. Morar, pe care-l știam de la Divertis și din Academia Cațavencu (cea veche), are la blogroll-ul dumnealui un link către „drezina” mea. Am crezut că e o eroare. Dar, când și-a mutat blogul pe altă platformă, referrer-ul (cum e numit în termeni de specialitate) meu surpriză m-a luat cu dumnealui.

    Am avut așadar și un motiv foarte personal să mă prezint la lansarea cărții Sărbătoarea Corturilor. Cum să nu te roadă curiozitatea când te promovează un om pe care nu l-ai întâlnit niciodată și nici nu știi cum să i te adresezi?

    Veți zice poate că d-aia recomand romanul proaspăt lansat. Nici pomeneală. Dacă nu făceam eu însumi această dezvăluire, probabil că faptul ar fi trecut neobservat. Voiam doar să-mi exprim și eu gratitudinea într-un fel.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s